Un an mai târziu

  Era mai, nu mai ştiu exact ce zi a săptămânii, însă calendarul arăta anul 2011. Termometrul indica valoarea de 33 grade. Căldura era exorbitantă, soarele era neliniştit şi lovea cu putere tot ce prindea în cale. Mă plimbai prin faţa magazinelor, mă uitai lung, iar apoi treceam mai departe. Nu aveam nevoie de ceva anume, haine aveam destule, eşarfe suficiente, cercei şi brăţări la fel. Totuşi îmi lipsea ceva...

 Am ezitat o clipă, două, apoi trei. Mi-am făcut curaj şi am păsit înăuntru. Erau multe culori...

 Era decât o rochie, dar ştiam că mi se potrivea perfect. Era mov, aşa cum îmi place mie... Mi-am plimbat mâna peste materialul fin şi am simţit emoţii puternice. Inima îmi tresărea, iar ochii mei vorbeau: dulce, calm, senin. 

Ne-am dat întâlnire zi de zi. Îmi plăcea să o vad acolo, să o simt aproape, să ştiu că există şi mă aşteaptă. Aveam un loc unde puteam să mă întorc mereu, iar acest gând mă înnebunea. Nu-mi punea întrebări, nu  mă întreba de ce veneam în fiecare zi la ore diferite, de ce uneori stăteam mult, iar alteori decât câteva secunde...

 Într-o zi din iunie dispăru. Era de necrezut, de ce dispăruse? Unde dispăruse? 

Se aşternu tăcere. Creierul meu devenise bolnav, se gândea fără încetare la acel ceva. Mă marcase. 

Au trecut multe zile de atunci. A ploua de multe ori. Soarele a fost şi el darnic cu noi. Magazinul fără rochia mov nu mai era la fel.

Un an mai târziu, în vitrină reapăru aceeaşi rochie mov. 

Îmi cuprind mâinile amândouă, le pun la ochi să nu mai văd , însă inima nu poate face la fel. Ea ţipă la mine. Se ceartă cu mine şi-mi zice să mă trezesc...

 Un an...

Sursa foto:http://hello-pixel.com
 

Au început să urle- celulele

  Mâna rece o pui pe creştet şi o laşi să alunece uşor în jos. 

Degetele tale ating buzele ce fierb sub presiunea sângelui. 

Mă desfac în mii de granule şi mă risipesc ca nisipul în deşert. 

Fiecare granulă din mine e compatibilă cu o celulă din tine. 

Fiecare celulă din tine urlă. 

Un dans

Muzică...Dans...Doi oameni... Un destin...

   Iau cuvintele două câte două, le aranjez în perechi şi le invit la dans. Ele se iau de mână, se cuprins uşor la piept, se privesc adânc şi rămân multă vreme prizonierele notelor muzicale...

Caut lumini şi culori

  Neuronii mei sunt grei precum plumbul topit la temperaturi înalte. Conexiunea dintre ei datorită condiţiilor meteorologice are mult de suferit în ultima perioadă: uneori îi văd leneşi, alteori somnoroşi sau plictisiţi, iar prin weekend-uri cel mai adesea gânditori. Prin ochi îi văd cum caută ceva pe pereţi,  caută cuie de care să se ataşeze sau vre-un punct de sprijin mai solid, sau poate o atmosferă mai caldă. Cert e:  caută…

 Neuronii mei gândesc, caută întrebări şi soluţii, caută lumini şi culori…

Aer mult prea imbacsit

  Caut prin cosuri de gunoi o punga goala, transparenta, dar curata. Vreau sa depozitez in ea mucegaiul zilelor ploioase, sa-l protejez de aerul imbacsit, sa-i redau  mediul favorabil de a se dezvolta.

Aveam nevoie de un motiv

Aveam nevoie de un motiv sa-mi transform ziua. Ceasul sunase prea rapid ca disperatul, patul m-a impins si m-a indrumat sa ma trezesc, apa de la baie s-a strambat la mine si a inceput sa curga repede, fugar si nervoasa pe fata mea. Ochii mei erau deschisi, dar dormitau. Ce inceput teribil de zi!

  Aveam nevoie de un motiv sa zambesc. Aveam nevoie de multa cafea, de mult fard pe obraz si de niste rock dat la maxim care sa-mi atinga celulele nervoase. Mai trebuia sa gasesc cartele de acces de la metrou si sa nu gresesc peronul. Am alergat, am gasit si uite-ma in sfarsit la munca.

 Aveam nevoie de un motiv. Ma uit pe pereti si caut un motiv. Deschid o carte, citesc cateva pagini, dar gandul imi sta la “ a gasi un motiv pentru a-mi transforma ziua”. Nimic, nu gasesc nimic. Celulele mele dorm, nu vor sa gandeasca, sau poate gandesc mai incet…

  Suna telefonul. La capatul celalalt al firului un glas somnoros, mai mult adormit decat treaz imi zice: “Buna dimineata! Inca visez cu ochii deschisi si iar intarzii”.

Zambesc, chiar rad cu pofta…Mi-am gasit si motiv ca sa-mi transform ziua...

Lalele

          Lalele- naturale, fascinante, mirositoare... Le ador :)

Minute seci

  Când nu am chef mă ascund în carapacea mea de broască ţestoasă. Stau acolo o oră, două, trei. Iau un creion, trei coli albe şi încep să desenez: flori, copaci, iarbă verde, soare, oameni, feţe vesele sau mai puţin vesele.

  Îmi aduc aminte de copilărie, retrăiesc unele momente şi mă cuprinde nostalgia.

  Când nu am chef citesc poveşti cu zâne şi feţi frumoşi, cu alba-ca-zăpada şi cu motanul încălţat.

Istanbul, partea II

   Noaptea e aproape de noi. Decidem să hoinărim până târziu, să ne obosim picioarele, să putem avea un somn scurt, dar profund. Paşii se îndreaptă timizi pe străduţele laturalnice de parcă le este frică să nu distrugă feeria oraşului. Într-un tarziu ne retragem, picioarele sunt obosite, pleoapele sunt grele, corpul amorţit, stomacul plin iar mintea entuziasmată. Somn…

   Dimineaţă. De undeva din depărtare se aude o rugăciune. Oamenii din Istanbul se roagă. Ne pregătim repede şi fugim din camera de hotel, ne amestecăm printre ei, respirăm aerul lor, mergem pe străzile lor. Ei ne zâmbesc şi ne invită să le degustăm oraşul, să ne bucuram ochii cu ceea ce se numeşte oraşul situat pe două continente. “Furăm” tot ce se poate fura: facem sute de poze, mâncăm dulciuri turceşti, vizităm turnul Galata, Moscheea Albastră, Hagia Sofia, Grand Bazar-ul, Spice Bazaru-ul şi multe alte obiective turistice. 

   Timpul a expirat. Întindem palmele, deschidem larg ochii şi facem ultima poză cu privirea. O gravam adânc în memorie. Va rămâne timp îndelungat acolo, ultima poza, ultimele fracţiuni de secundă, ultimele senzaţii... 

                               Istanbul, m-am indragostit de tine…

Istanbul

 Partea I

Ne deconectăm de metropola bucureşteană şi evadăm. Luăm cu noi tot ce avem mai de preţ: zâmbetul, voia buna şi pornim în călătorie.

--Destinaţia?

-- Istanbul.

-- Scopul vizitei?

-- Evadare.

-- Durata?

-- Mii de secunde înfaşurate în voal de matase.

 

-- Bani?

-- Atât cât să ne ajungă.

-- Număr de picioare?

-- Opt.

-- Număr de eşarfe?

-- Cinci, toate vesele şi sclipitoare. 

     Avionul aterizează, iar ochii  dornici să mănânce mâncare proaspătă, încep să alerge în stanga şi-n dreapta. Vrem să lăsăm bagajele şi să fugim, să dansăm sub stropii de ploaie din Istanbul, să dansăm din buric, sa bem raki şi să calcam în Asia.

    Istanbul-ul ne întâmpină zâmbind, ne udă cu apă rece, semn ca suntem treji, că nu visăm. Ne invită la masă şi ne serveste cu ceai negru şi baclava. 

   Va continua

Mi-ai redat primavara...

Nu am banii pe care mi- aş dori să-i am, nu am job-ul la care tind, nu am ciorbă în fiecare zi la pranz, nu am o bibliotecă plină cu cărti şi timp suficient ca să mă destind...

De multe ori sunt tristă, îmi fac griji pe care nu are trebui să mi le fac, gândesc prea mult, acţionez prea puţin, irosesc timp pe lucruri inutile, visez prea mult cu ochii deschişi...

Sunt uitică, îngrozitor de urâtă, rece şi egoistă... Reuşesc însa să iubesc. În serile târzii privesc trandafirii roşii, te caut în mintea mea şi te îmbraţişez. Mi-ai redat primavara...

Carpe Diem

Deschide uşa şi intră repede salutând pe toată lumea. Îşi ocupă locul la birou şi începe să-şi facă programul pentru ziua respectivă. Are foarte multa treabă pentru ziua de astăzi: documente, şedinţe, întâlniri, rapoarte, statistici, însă nimic din toate acestea nu o înfricoşează. Îşi iubeşte munca. Îşi iubeşte rapoartele.

La cei 25 de ani ai ei, e fericită, aparent fericită. Nu e casătorită, însă are un iubit pe care îl iubeşte, respectiv şi el o iubeşte. Se văd de 4 ori pe săptămână, dar se ceartă în medie de 5, se întrec la telefon urlând unul la altul, când se revăd primele zece minute sunt armonie, pace şi dulceaţă, iar următoarele la fel de dulci: pahare sparte, vase aruncate, crize de isterie şi nervozitate, ţigări arse aruncate aiurea si două căni de cafea de mult răcite.

Ane- Marie afirmă de fiecare dată ca îl iubeşte mai mult decât ieri şi cel puţin la fel de mult ca şi mâine.

În dimineaţa asta şi- a propus să-l sune ceva mai târziu ca de obicei şi să încerce marele efort să nu se mai certe de la primele ore ale dimineţii.

Zece fără un sfert. Îşi ia telefonul, hotărâtă să îl sune, însă în cele din urmă se răzgândeşte. Poate încă doarme. Îşi reia activitatea, hârtiile şi documentele şi rămâne mult timp conectată cu ele.

Doisprezece şi un sfert. Ane- Marie se retrage să-şi servească cafeluţa şi să mănânce o ciocolată. Îl sună entuziasmată pe Darius. Darius se pregătea să plece şi el la nişte şedinţe. Îi face o deosebită plăcere să o audă, o vede calmă şi plină de viaţă, cu vocea ei suavă şi caldă.

- Ane-Marie, scumpo, te simţi bine? Te văd schimbătă...

- Darius, sunt bine. Sunt plină de viaţă şi vreau să împart această viaţă cu tine. Vreau să-ţi dau timpul meu ţie, vreau cioburile din bucătărie să dispară, vreau să cumpărăm un nou set de vase.

- De ce? Nu mai avem farfurii? Nu mai avem ce să stricăm?

- Darius, viaţa mea e prea scurtă pentru a o mai cheltui pe chestii inutile.

Ochii îi devin roşii şi ard. Buzele îşi pierd culoarea, iar glasul îi scade.

- Darius, viaţa mea are clipe numărate, hai să le dăm acestor clipe un nou parfum, o nouă aromă. Nu-mi pasă câte vor mai fi şi cum vor fi, vreau aceste zile să-ti aparţină ţie.

Labirint

Ceva se intampla...Nu ma mai inteleg cu oamenii, ei nu ma mai inteleg pe mine, iar supararea isi face loc printre noi. Problema e in mine sau problema e in ei. Sau poate problema e in noi?...

Labirint al vietii: mii de drumuri, sute de usi, zeci si zeci de obstacole...

Puterea si forta de a reusi

Puterea si forta de a reusi si de a depasi anumite obstacole sta in noi. Credem ca suntem doborati de ninsorile iernii sau ca frigul e prea rece, insa caldura vine din ultimele amintiri existente. Tocmai cand te crezi la pamant iti descoperi adevaratele limite, descoperi faptul ca nu esti atat de slab precum te stiai, ca nu esti atat de urat, precum te credeai. Din interiorul tau puterea de a lupta urla, striga la tine si iti zice sa te trezesti. Nu mai e timp sa stai pe banca de rezerva, nu mai e timp ca altii sa decida si sa actioneze pentru tine.

Acest timp a ramas in urma, iar in locul lui iti zambeste puterea si forta de a reusi.

Plicul

- Scrie!

- Nu pot…îi zic eu şi îmi las ochii plecaţi în jos.

- Poţi, dar ţi-e frică… Încearcă să scrii. Te vei simţi mai bine, doar îti place să faci asta, eliberează-ţi mintea, eliberează-ţi corpul.

Îl văd cum se uită din milă la mine şi sufletul nu vrea să mai supraveţuiască. În câteva minute aud cheia rotindu-se în broasca uşii şi realizez că a plecat, că am rămas eu cu mine, noi două într-o cameră plină cu el.

În cele din urmă decid să nu-mi mai plâng de milă şi mă ridic. Mă îndrept spre bucatărie, iar acolo pe mica măsuţa mov, cel care a plecat mi-a lăsat micul dejun pregătit. Ce drăguţ! Alături găsesc şi un plic.

- Da, nu a avut curaj sa-mi spună că nu se mai întoarce şi mi-a lăsat mesajul în plic- primul gând care îmi trece prin minte. Nu deschid plicul, nu plâng, nu regret, nu… Savurez ultimele clipe cu el, micul dejun…

În cele din urmă îmi înfrunt teama şi deschid plicul. Rămân şocată. Cred ca o sa leşin.

“ Prostuţo, Te iubesc atât de mult. Am plecat la magazin după prajiturile tale preferate. Revin repede. Te pup”

Strâng plicul la piept, iar lacrimile nu încetează să curgă…